Una dintre mărcile unui discurs artistic relevant, cum este și cel propus de lucrările Alessiei, este muțenia receptorului, fie el avizat, fie amator. Senzația că, din zona ta de confort, din afara creației, n-ai putea sau n-ai avea răgazul să mai spui mare lucru: spațiul alb a fost umplut, intervalul dintre tine ca privitor și lucrare, asemenea. Ești copleșit, e limpede!
Desenele Alessiei declanșează acest tip de emoție estetică – asta dacă vrem cu tot dinadinsul să le aplicăm un limbaj conceptual consacrat – deși reacția receptorului este cel mai clar exprimată prin suprimarea verbalului. Un „uau!” puternic spune mai multe!
Pe de altă parte, dacă forțăm bariera pe care artista o stabilește limpede între sinele reprezentat și privirea indecentă a receptorului, vom constata că aceasta nu opune rezistență. În schimb, îl amăgește, îl deoache, îl face iremediabil captiv al tensiunii liniei, al tușelor juxtapuse. Grimasele chipurilor, privirea lor aproape ermetică, dar insistentă, (cu rezonanțe puternice de manga), iluzia că ar putea fi vreodată explicitat sau măcar intuit ceea ce ele protejează, sunt toate un joc foarte abil și incitant, care obligă privirea să se izbească și, printr-un ricoșeu brutal, să se întoarcă la sine desfigurată, copleșită, nedumerită. Artista este îndeajuns de matură încât să-și asume ideea că discursul artistic nu trebuie să fie reconfortant, consolant, ci să deranjeze, să iște dileme.
prof. Stanca Szekely-Răfan
