Revenind la predarea online, memoria involuntară a declanșat în mine, în mod paradoxal, un soi de senzație claustrofobică, deși predau în clase goale, respirabile. De-aici, imaginația mea a amplificat senzația și am ajuns să mă simt ca o statuie de ceară într-un muzeu sau ca o creatură într-un borcan cu formol. O moarte simbolică, așadar, a profesorului izolat de elevii săi și de dinamismul, inspirația, neprevăzutul pe care ei le presară în activitatea noastră față în față. Lucrurile au mers mai departe și, discutând cu alți colegi, s-au conturat în ideile unei expozitii-manifest, o instalație, inspirata și de viziunea asupra morții din lucrările lui Damien Hirst, care să ilustreze sistemul de predare online și efectele sale pe termen lung.
Suntem conștienți că poate părea o idee macabră (doar vine Halloweenul 😬), dar am văzut-o, în același timp, ca pe o manieră artistică de a ne exprima frustrarea, singurătatea, nesiguranța, senzația de captivitate care marchează această perioadă pandemică, parcă interminabilă. Arta nu ilustrează doar frumosul și asta o știu elevii noștri de liceu, de la orele de română si arte. Arta scoate receptorul din zona de confort și-l obligă să întrebe, să se întrebe, așadar este o formă de cunoaștere a lumii și de sine.
Totodată, ideea de profesor la borcan deconspiră o situare (auto-)ironică față de condiția educatorului în perioada consumeristă. Acesta este de multe ori identificat doar cu ceea ce este cuantificabil, măsurabil în statistici si rapoarte, așadar încadrabil într-o unitate de măsură, fie ea si borcanul. În umbră, va rămâne mereu ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber, un fel de spațiu spectral, securizat, în care elevii se oglindesc învățând să-și vadă sinele, să-și recunoască punctele slabe știind că sunt încurajați sa le transforme în puncte forte.
prof. Stanca Szekely-Răfan
